Este joi. Nu orice joi ci "joia mare", adica exact ziua in care in Marginimea Sibiului se taie mieii pentru Pasti. Ma inarmez cu aparatul foto si pornesc dis de dimineata prin Marginime, doar doar voi "prinde" si eu vreun miel. Oamenii pe la sat sunt destul de harnici si imi fac curaj ca ora 8 dimineata nu e deja prea tarziu. Ma intalnesc cu Calin, un prieten de prin zona, care avea sa fie "omul de legatura"cu ciobanii. Nu oricine e bine primit la taiatul mieilor, ca, deh ... e mai mult o chestie traditionala, nu neaparat moderna, demna de Marea UE. Asa ca ciobanu', prevazator ma intreaba de vreo 3-4 ori: "Bah, tu nu esti de pe la UE sau de la vreun ziar? "... Incerc sa il linistesc si ii spun motivul meu real: vreau sa fac poze la taiatul mieilor ca cine stie cati ani se va mai face chestia asta. De ce sa mancam natural, cand avem atatea "bunataturi"pline de E-uri in supermarket? Cine sa mai cumpere miel, cand poti manca niste cremwursti frumosi de-ti lasa gura apa? Daca ai noroc, poate vor avea si carne in ei. :)

Dar sa terminam cu supermarketurile, ca aici e treaba serioasa. In curtea omului nostru era o forfota ca in piata. Vreo 4-5 ficiori ai satului trebaluiau, fiecare parca cu sarcini precise. Bietii miei behaiau inchisi in grajd, speriati ca le va veni in curand si lor randul. Vine gazda noastra cu un miel, speriat de mama focului si il agata de picior, asa cu capul in jos, parca sa ii dea un ultimul ragaz, ca bietul de el sa isi revada scurta viata prin care a trecut. Intre timp, ciobanasul nostru aduce frumos o galeata de vopsea lavabila si o aseaza cuminte langa mielul speriat. Normal ca in galeata nu era vopsea lavabila. Inca nu cred ca au aparut vopsele asa rosii ca sangele. Deja simt ca mi se face rau cand vad galeata rosie cum straluceste in lumina soarelui... Vine ciobanasul, cu un cutitas in mana si dintr-o miscare foarte priceputa "da drumul la robinet"... Bietul miel nici nu a apucat sa zica ceva ca deja cutitul e spalat si pregatit pentru urmatorul "client". Intre timp, ajutorul ciobanusului nostru da drumul la compresorul de aer... La ce o fi bun compresorul cu aer cand tai miei? Ma tot intreb eu asa pana reusesc sa vad si sa nu cred; face nenea o gaura sub blana si baga furtunul cu aer ca si cum ar umfla roata de la masina ... Hmmm ...Dintr-o data mielul nostru arata ca un balon cu aer ... dar oare de ce? Pai, zice Calin, prietenul asta al meu, dupa ce umfli mielul cu aer sa vezi ce usor dai jos blana de pe el... Nu zice el bine ca mielul nostru deja este intr-o parte si blana in alta. Eu incep sa rad, incercand sa ma mai relaxez si ii zic ciobanului nostru: Eh, da' usor se mai taie mieii, am crezut ca e mai greu. El incepe sa rada si aproape ma provoaca sa incerc si eu. Ma retrag speriat in spatele aparatului foto, refuzand sec concursul. Parca nu ma simt pregatit pentru o asa misiune. Mai fac 2-3 poze si imi dau seama ca nu a durat mai mult de 10 minute ca sa rezolve cazul ... "Hai mai repede cu inca unul, ca ne prind Pastile pe aici", striga ciobanul nostru la ajutorul lui, motiv foarte bun sa ne vedem si noi de drum ... Nu ca am avea vreo urgenta, dar parca nu as vedea acelasi film de 2 ori in aceeasi zi. :(

A fost scurta vizita de azi in Marginimea Sibiului, dar cu siguranta urmatoarele vor fi mai consistente. Ca si concluzie, nu e neaparat frumos sa vezi "taiatul mieilor"... dar am un sentiment ca este muuuult mai sanatos decat sa vezi cum se fac cremwurstii sau salamul in fabricile noastre moderne, pline ochi de spiritul, numit Occident. Si tare mi-e frica ca nu vor mai trece multi ani pana ne vom dezvata si de acest obicei. Ca doar in cate case mai miroase acum a cozonac de Pasti? Sau a prajitura?

Sarbatori Fericite si bineinteles, Pofta Buna :)

PS. Deja m-am abonat la o sedinta foto cu ciobanul nostru facand branza. Stati pe-aproape!

Povesti din Bucovina

Este sfarsit de ianuarie. Frigul si zapada de afara parca ma indeamna sa nu stau in casa. Alaturi de fotograful Mihai Moiceanu pornesc intr-o calatorie in vechea si frumoasa Bucovina. Tema: muzica lemnului. Ideea era sa fim martori la transformarea lemnului, de la taierea lui din padure pana la prelucrarea finala din atelierul tamplarului. Dar asta doar in prezenta unei atmosfere traditionale, frumoase, tipice acestei zone minunate din Romania.

Frumosul apare deja de pe drum, deoarece imediat ce trecem de Bistrita masina ne poarta prin niste trecatori atat de frumoase, incat parca la fiecare kilometru iti vine sa opresti si sa admiri acele peisaje, atat de ireale, incat te crezi intr-o poveste.

Ajungem spre seara in Moldovita, langa Suceava, unde gazda noastra, domnul Casian Balabasciuc, ne astepta cu mancarea calda si cu focul arzand in semineu. Un adevarat bucovinean, el avea sa ne fie ghid in aceste doua zile, avand sarcina grea de a ne purta prin toate locurile frumoase din zona.

Dupa ce gustam din bucatele bucovinene , mai ceva ca la mama acasa, bineinteles, stropite cu traditionala afinata de prin partile locului, ne asezam in jurul semineului si incepem sa facem planul zilelor urmatoare.

Prima zi urma sa incepem prin a urca in padure si a fi martori la taierea lemnului si transportul lui in sat. Parca ne era mila sa vedem cum se taie padurea, dar cei de la Ocolul Silvic ne-au asigurat ca nu e nici o crima. “Sunt pomi care au peste 150 ani, au imbatranit si acum e cazul sa predea stafeta la cei tineri”ne linistesc oamenii locului. Asistam cuminti la toate etapele taierii pana la transportul lui la vale. Facem in liniste fotografii, dorind sa nu stricam atmosfera serioasa a momentului. Doar zgomotul prabusirii pomului la pamant parca ne cutremura dintr-o data si ne trezeste la realitate… Apoi mergem “oleaca”sa admiram peisajul din zona, in timp ce oamenii satului incarca pasnic o caruta de fan.

Facem fotografii in continuu si nu ne dam seama ca timpul trece, parca prea repede. Se face pranz, iar foamea si frigul de afara ne poarta cu pasi repezi catre urmatoarea noastra oprire: Manastirea Acoperamantul Maicii Domnului, din Moldovita, o manastire noua, asezata in deal, ca nu cumva de acolo, sa nu poti admira toata zona asta atat de pitoreasca. Maicutele stiau ca le vom vizita, asa ca ne asteptau cu masa plina de bunatati aburinde: ciorba, sarmalele si fasolea frecata erau divine. Sau ne era o foame de nedescris deoarece toate platourile s-au golit pe loc.

Parca traiam o poveste, mi se parea prea bun si prea frumos tot ce era in jurul nostru. Dupa mancarea asta dumnezeiasca, si bineinteles, nelipsita afinata, am ramas la manastire, ca sa asistam la slujba de dupa masa. Nu sunt o fire foarte bisericoasa, dar este prima data in viata mea cand nu am simtit cat de repede au trecut 2 ore intr-un asezamant religios. Aici, vocea maicutelor ne-a fascinat cu totul, transformand cantecele in ceva aproape divin. Era, cred, imposibil sa nu ii vezi pe cei prezenti cu o lacrima de emotie in coada ochiului. Superb, cu adevarat superb. Parca era prea frumos ca sa fie adevarat. Bineinteles ca ziua s-a terminat la manstire, toata lumea dorind sa ramana peste noapte cu aceasta ultima imagine pe retina si mai ales, in suflet.

Ziua a doua a venit repede, dupa o noapte parca prea scurta dupa programul din ziua precedenta. Soarele stralucea sus pe cer si totul afara era plin de chiciura. Ne-am plimbat prin zona, cautand sa suprindem acele peisaje extraordinare, de iarna. Apogeul l-am atins destul de repede, cand, pe o ulita laturalnica, o gramada de copii, imbracati in straie populare traditionale, erau la sanius. Bucuria din ochii lor si acea fericire nemarginita, lipsita de orice griji pamantesti erau de nedescris. Din nou, acea lacrima din coltul ochilor si-a facut aparitia. Trebuia sa fii complet de gheata ca in acel moment sa nu iti amintesti de inocenta copilariei si mai ales, sa nu iti doresti si tu sa fii pe acea sanie, pe acel derdelus, in acea Bucovina, din acea Romanie, veche, simpla si fascinanta… Ireal de frumos. Traditionala afinata ne-a urmarit si aceasta minunata zi, bunatatea si mai ales ospitalitatea oamenilor intrerupand ritmul alert al saniutelor cu cate un paharel si o paine cu carnati. Ziua s-a incheiat in atelierul tamplarului, unde vedeam cum lemnul din padure se transforma in forma lui finala. Dar, frumusetea saniusului nu ne mai lasa loc si pentru altceva… Era de departe atractia zilei…

Si asa se incheie 2 zile de poveste, petrecute intr-o zona naturala de exceptie, intarindu-mi inca o data dragostea asta fata de Romania. Merita sa fim romani, merita sa traim aceste momente, merita mai ales sa ne bucuram de ele. Sunt unice in lume! Si din pacate, unele sunt pe cale de disparitie.

Asa ca, haideti sa ne bucuram de ele cat mai repede. Iar daca mai aveti 5 minute libere, dupa ce priviti pozele, incercati sa inchideti ochii si sa veniti aici, in Bucovina, dulcea Bucovina...

Este imposibil sa nu aveti o lacrima in coltul ochilor. Sper…

PS. Multumesc Mihai Moiceanu, multumesc Phototour, din “cauza”voastra am avut sansa de a trai astfel de momente. Nu pot decat sa va urez “La cat mai multe!”